Am hotarat inca o data sa ma scutur de monotonia in care ma simteam prizoniera si sa imi pun din nou in functiune muschii aventurii, care nu doar ca zaceau amortiti, la un pas de atrofiere, dar incepeau parca sa si doara. Limitati la lumea dintre scaunele gri de lucru, centrii nervosi se tolaneau plictisiti, neavand de ce sa tresara mirati sau luati prin surprindere, intr-un cadru deja mult prea familiar. Mutra acrita a colegei care isi extrage seva valorii de sine din bifatul pe checklist-ul de lucru, dosarele roase la margini de supraexploatare, pana si cafeaua de dimineata si palanetul de visine care foloseau initial ca un artificiu de suportat mai usor inceputul unei noi zile ritualice - devin nuante ce se modifica aproape imperceptibil pe acelasi registru repetitiv.

Cu totii avem, constient sau inconstient, metodele noastre de a ne lupta cu plictiseala si rutina. Nu dispretuiesc rutina, o respect, fiindca stiu ca ea ne defineste. Insa rutina are si prostul obicei de a limita, de a ne prezenta acelasi orizont plat zi de zi, de a ne inhiba creativitatea. Desigur, strecuram din cand in cand cate un element care sa dea un aer de noutate, poate o carafa de limonada printre agendele plictisite rasfirate pe biroul de lucru, o noapte motaita sub cerul liber, o dupa amiaza in hamac. Insa uneori avem nevoie sa o luam de guler si sa o scuturam cu putere, sa ne descatusam total de rutina, pentru a ne descoperi pe noi insine, altfel.

Cu rucsaul in spate, alimentat cu echipamentul de ski si cateva itemuri razlete de vara, cu claparii atarnand in balanta de extremitatile rucsacului, am pornit din nou, cu gandul sa ma las surprinsa de cea de-a doua experienta francofona. Am asteptat cu sufletul la gura raspunsul afirmativ al viitoarei mele gazde, despre care avea sa se confirme ulerior, stiam prea putine lucruri. Insa perspectiva unei luni in care urma sa framant sub skiuri zapada scartainda a Pirineilor, intalnirea cu protagonistii unor povesti total straine care pentru un moment in univers se contopesc intr-o poveste comuna, si certitudinea unui acoperis deasupra capului imi erau suficiente. Concepusem un plan destul de sigur incat sa cred ca voi petrece timp de o luna intre masivii Pirineilor, dar destul de deschis ca in doar 10 zile sa imi scald privirea in valurile Mediteranene. Destul de deschis incat sa impart un pat "single" de musama intre peretii agasati de un portocaliu violent si respirand miros de peste prajit a caminului de medicina, din inima Marseille-ului. Suficient de deschis incat sa ma cuibaresc sub privirea lui Bob Marley si sub rasuflarea ritmica a prezentei canine acompaniata de miscarile aerate de felina, care se aliasera sa imi vegheze somnul, la picioare, in spatele unei cortine improvizate. Suficient de deschis incat sa admir decorurile gotice alungatoare de demoni a palatului papal in compania vesela cu accente bosniene, intamplator descoperita pe bancile cu aroma de cartofi prajiti McDonald's, in scurtul interval dintre un autobuz si un avion. Destul de deschis incat sa astept pe margine de drum, cautand din priviri o masina fara marca sau culoare, si un cuplu fara varsta. Intr-atat de deschis incat sa plec spre coasta azurita cu spontaneitatea unui drum Cluj-Arad, deschisa sa pornesc inspre implinirea unui vis copilaresc; sa ma fixez fericita in sa, sa dau pinteni, sa merg in trap, sa galopez uitand sa respir. Recunoscatoare, gata sa primesc darul acelor rare momente in viata, cand visul si spontanul se intalnesc, si ti se ofera involuntar, cu marinimie.

Dintr-o data deciziile de zi cu zi si dilemele de genul: pantofii cu picatele sau cei in dungi verzi, zebra sau varianta scurta, pranz la Phi18 sau la Good Food, tolaneala la un film sau o tura prin oras, trec intr-un plan secundar. Ma surprind intrebandu-ma unde voi dormi peste 3 zile, ce masuri iau pentru a calatori in siguranta, cum reactionez in fata unui comportament rasist sau abuziv, cum imi restrang bagajul la maxim, cum ajung la urmatarea destinatie in timp util fara transport public la dispozitie; si intotdeaua: care este planul B?

Astfel, lumea mica inchisa intre peretii transpirati de lucru si cei protectori de acasa, intre sporovaieliile cu prietenii de miercuri seara si pedalatul de fiecare zi, se deschide abrupt deruland epatant scenarii, cadre si povesti noi. Centrii nervosi sunt ghidilati de noutate, se activeaza cu incordare, gata sa interpreteze si sa descopere.

 Dupa atata rasfat, sunt gata sa se intoarca supusi la o noua runda de rutina si sa recurga la noi artificii alternative de ameliorare a ei.

Nu stiu cum se face ca imi place rutina, dar si mai mult imi place sa o iau de guler si sa o scutur bine, pana mi se face iar dor de ea.